Silvicultura românească. Ura și utopia – principii fondatoare de strategie

În România, după ultimele date ale IFN, sunt cam șapte milioane de hectare de terenuri forestiere. Așadar, avem circa o treime din suprafața țării acoperită cu păduri cu compoziții și structuri diverse, în cele mai variate condiții naturale, de la golul alpin până în lunca Dunării. Pe acest eșafodaj s-a fondat și s-a dezvoltat acum circa un secol în urmă silvicultura românească ca știință aplicată, cu două puternice resorturi care au susținut-o: învățământul universitar și cercetarea științifică. Gospodărirea pădurilor țării a fost misiunea școlii de silvicultură românești care a integrat de-a lungul timpului multă cunoaștere. De la geologie și geomorfologie, meteorologie și climatologie forestieră, botanică și fito-sociologie la dendrologie, fiziologia arborilor, ecologie și silvobiologie, toate aceste cunoștințe au fost utilizate pentru înțelegerea pădurii ca sistem ecologic și biologic. Cunoștințele de dendrometrie, auxologie și auxometrie, silvotehnică, amenajarea pădurilor ș.a. s-au alăturat științelor fundamentale și împreună au creat dialectica unei profesii – silvicultura – în grija căreia au fost lăsate vreme de decenii pădurile țării.

Silvicultura românească a aplicat metode și norme judicioase pentru a pune în valoare la nivel optimal produsele și serviciile furnizate de păduri. Ca dovadă, pădurile românești și-au păstrat naturalețea, au fost conduse spre structuri reziliente care să facă parte adversităților naturii și influențelor antropice și au conservat o bogată diversitate biologică. România nu s-a confruntat cu fenomene de uscare în masă a pădurilor cum a fost cazul pădurilor din vestul Europei. Pentru toate aceste lucruri bune, școala românească de silvicultură a fost adesea recunoscută și apreciată în întreaga Europă și nu numai.

Astăzi, nu cred să fie în țara noastră domeniu mai decredibilizat și mai disprețuit precum silvicultura. Pornind de la multitudinea de ilegalități privind tăierile de arbori în contextul retrocedărilor de păduri prost aplicate, de la asumarea la nivelul autorității de resort a unui volum incert al tăierilor ilegale de cca. 20 milioane metri cubi anual și până la permanentele „live”-uri sau dezbateri on-line ale numeroșilor „activiști de mediu”, toate acestea au condus la decredibilizarea unui domeniu ale cărui merite n-ar trebui complet desconsiderate. În ultimii zece ani s-au adus nenumărate modificări legislației naționale în materie. Responsabil și asumat apreciez că, ura și prostia au stat deseori la baza acestor schimbări, iar multe dintre acestea au fost cerute de oameni nepricepuți la silvicultură și adesea nepricepuți de fel. „Hate”-ul adus în spațiul public de ong-uri și/sau persoane-activiști dubitabile (nu toate!) și care și-a găsit adesea ecou în persoane influente din structurile politice sau ale autorității de resort au condus la multe propuneri legislative aberante pentru domeniul gospodăririi pădurilor. Codul Silvic – legea de căpătâi a domeniului a suferit modificări aiuristice, cu prevederi inaplicabile sau care golesc de conținut principiile și actul în sine de gospodărire a pădurilor.

România nu a putut aduce până acum o strategie forestieră cu principii clare, coerente și aplicabile care să aducă o viziune pentru viitorul pădurii românești. Are parte însă de o legislație pe alocuri absurdă, iar cel mai clar exemplu este cel privind amenajamentele silvice și procedurile de obținere a actelor administrative de la autoritățile competente pentru protecția mediului. În locul unor soluții legislative simple, care să asigure deplina transparență a managementului pădurilor, asigurarea angajamentelor de respectare a obiectivelor de conservare a biodiversității, dar și aplicarea continuă a măsurilor silvotehnice de optimizare a structurilor arboretelor în raport de funcțiunile stabilite și țelurile fixate, s-a ales soluția de asimilare a amenajamentelor silvice cu planuri/programe și parcurgerea unor proceduri de aprobare extrem de greoaie, birocratice și consumatoare de mult timp. O adaptare utopică a legislației europene în țara noastră, probabil unicat în Europa. Silvicultura românească trebuie să aducă societății ceea ce aceasta își dorește, până la protecția absolută a pădurilor dacă statul va decide astfel, dar trebuie să o facă prin norme, mijloace, tehnici profesioniste, specifice domeniului și nu prin aberații legislative cerute și impuse de entități/autorități străine domeniului. Despre ce este vorba când treci în lege că actul administrativ de la autoritatea de mediu se obține în „… nu mai mult de 60 de zile …” dar știi sigur că procedurile de obținere a acestuia, reglementate în actele normative specifice au termene care depășesc cu mult cele 60 de zile? Nimic altceva decât un cocktail de utopie și ură care, până una alta, fondează azi principii de lucru în silvicultura românească. Un cocktail care, consumat de silvicultura românească, va aduce prejudicii enorme statului, administrațiilor silvice, proprietarilor, firmelor din domeniu și, cel mai grav, pădurii în sine.

P.S. 1: În câteva sute de mii de hectare de păduri nu se pot executa azi lucrările silvotehnice necesare ca urmare a blocajelor legislative. Cel mai probabil, suprafețele vor crește în următorii ani.

P.S. 2: Conform unor prevederi legislative în dezbatere, amenajamentele silvice din zona de frontieră și studiile de mediu ar trebui traduse și transmise către autoritățile de mediu din țările vecine pentru evaluarea impactului transfrontalier. Se invocă legislația europeană. Sunt curios, câte astfel de studii au ajuns la București de la administrații silvice din Bulgaria, Ungaria, etc.?